Schimbarea la Fată si legendele Ceahlăului

Stim putine lucruri despre cultul solar din perioada bronzului si respectiv din perioada de început a fierului în lumea tracă. Se mai afirmă că Apollo se născuse prin aceste spatii ale strămosilor nostri geto-daci, ca Sfîntul Soare, iar prin corolar tăranii numesc Luna: Sfînta Lună. Pe Valea Bistritei se spune că „Luna este sora Soarelui, si el a vrut să o ia de sotie, dar ea nu l-a vrut, căci este păcat să ia frate pe soră”. Întocmai ca în antichitate, unde Apollo, zeul solar, era frate geamăn cu Artemisa, zeita lunară. Nedeia de pe Ceahlău are cea mai apropiată semnificatie fată de definitiile date azi de către unii cercetători, dintre care i-am aminti aici doar pe Romulus Vulcănescu si Victor Kernbach: „Nedeile erau adunări rituale ale unor grupuri de ciobani (dar nu numai) care urcau, într-o anumită zi, pe un plai de munte, pentru a schimba informatii sau sfaturi si a serba solemn, împreună, un eveniment din calendarul naturii...“, iar Vulcănescu adaugă că nedeile ar simboliza „urcări pe munte pentru contact direct cu Cerul, precum si oficierea de rugăciuni“. Traditia arată că monahii de pe Ceahlău oficiau împreună, o singură dată pe an, marea slujbă a aghiazmei, ca un suport spiritual al nedeii. În plus, este evident suportul isihast: de „schimbare la fată“ a schimnicilor, ca o trimitere la îndumnezeirea lor întru pătimire si apropiere fată de Cel de Sus. În ceea ce priveste ancorarea Sărbătorii Muntelui în paleofolclor, îndoielile nu-si mai au rostul. Adunarea de cu noapte a multimii pe platoul dominant în asteptarea Răsăritului (a lui Sol Invictus), deci ruga în comun pentru adorarea măretului astru, aprinderea focurilor (de Purificare), prăznuirea cinei (întocmai unui adevărat Simpozion) si salutul entuziast adresat direct Sfîntului Soare la înfătisarea lui oamenilor care îl zăresc, primii, deasupra întunecatelor neguri -, fără a mai pune la socoteală mesele ritualice (întru astepterea fenomenului astronomic, ca si de despărtenie), ne dau măsura substratului de factură păgînă preluat de crestinism prin simplu sincretism: deci ca un proces de asimilare a credintelor printr-o suprapunere.
Odinioară, pe vremuri, atunci cînd la ora patru si jumătate, către acea izbucnire a Soarelui (pe vremea aceea nu exista asa-zisul orar de vară) participam emotionati la Sărbătoarea Muntelui -, se poate spune cu certitudine că ne solidarizam împreună, ne cuminecam laolaltă prin taină, întocmai ca pe vremuri strămosii nostri geto-daci care probabil avuseseră înainte cu milenii aceleasi trăiri.
N.B.: În multe legende din România găsim descrise vîrfuri si platouri din Muntii Carpati socotite a fi sfinte, unde de veacuri se desfăsoară serbări populare si drumetii montane. În categoria muntilor sfinti din Dacia se încadrează: Omul, Caraimanul, Cozia, Găina, Ceahlăul, Parîngul s.a., de unde putem deduce că în Dacia existau mai multe altare de tip Kogaion.